Home » Natură » Cum apare „divorțul” la animale?

Cum apare „divorțul” la animale?

Sursa foto: Shutterstock

Publicat: 05.01.2025

În 2011, o despărțire șocantă a unei celebrități a ținut prima pagină a ziarelor din întreaga lume – nu despărțirea dintre Ashton Kutcher și Demi Moore, nici Jennifer Lopez și Marc Anthony, ci ruptura bruscă și inexplicabilă dintre Bibi și Poldi, două țestoase Galápagos de 115 ani de la grădina zoologică pentru reptile Happ din Austria.

După aproape un secol de cuplu, femela, Bibi, s-a săturat: într-o zi, a mușcat o bucată din carapacea lui Poldi, până la sânge, și a continuat să îl atace până când personalul grădinii zoologice l-a mutat într-o incintă separată.

În sălbăticie, țestoasele Galápagos nu sunt monogame, așa că nu este puțin lucru că legătura dintre Bibi și Poldi a durat atât de mult, deși cuplul lor nu a produs niciun urmaș. Încercările de reconciliere nu au fost încununate de succes.

Cuplul de țestoase care „nu se mai suporta”

„Avem impresia că nu se mai suportă unul pe celălalt”, a spus la vremea respectivă directoarea grădinii zoologice, Helga Happ.

De ce au loc despărțirile? Printre oameni, este o întrebare care a dat naștere la balade, a oferit subiect bogat pentru romancieri și continuă să intrige oamenii de știință.

În monogamia socială, animalele trăiesc împreună și formează legături puternice – deși fidelitatea sexuală este o chestiune separată. La mamifere, oamenii sunt printre excepții: monogamia socială a fost observată la mai puțin de 10% din speciile de mamifere, potrivit The Guardian.

Această cifră scăzută se datorează diferenței de investiții parentale dintre masculi și femele, spune profesorul Simon Griffith, ecolog la Universitatea Macquarie din Australia. La majoritatea speciilor de mamifere, grija părintească vine în primul rând din partea femelei, care investește enorm în gestație și în asigurarea laptelui pentru puii săi.

Nivelul de „parenting”, important într-o relație

„La multe mamifere, tatăl nu are grijă de copii. Este posibil ca el să facă puțină pază sau să dețină teritoriul, dar nu poate oferi prea multe pentru pui. La păsări, este complet diferit. Tatăl poate, de fapt, să aibă grijă aproape la fel de mult ca femela în ceea ce privește furnizarea de hrană. De aceea păsările tind să aibă parteneriate, iar mamiferele nu”, spune Griffith.

Înainte, dovezile sugerau că păsările ca grup erau în mare parte monogame din punct de vedere sexual, subliniază profesorul Raoul Mulder, ecolog evoluționist la Universitatea din Melbourne.

„Atunci când te uiți la o anumită specie și afli dacă se împerechează sau nu, cât timp se împerechează și cât timp rămân împreună, ai ajunge la o cifră de peste 90%”, spune Mulder.

Însă, după dezvoltarea tehnicilor de testare genetică, oamenii de știință au început să realizeze că păsările nu sunt atât de fidele pe cât se credea – că monogamia socială și sexuală nu merg neapărat mână în mână.

Totuși, în general, păsările australiene tind să divorțeze mai puțin decât speciile europene, spune la rândul său Simon Griffith, deoarece sunt necesare parteneriate puternice pentru a supraviețui condițiilor de mediu capricioase.

Cercetările arată, de asemenea, că și criza climatică ar putea juca un rol în divorț. Într-un studiu asupra petrelilor de zăpadă, care cuibăresc în crăpăturile stâncilor din Antarctica, cercetătorii au descoperit că numărul de zile de zăpadă dintr-un sezon de reproducere era direct legat de rata despărțirilor. Prea multă zăpadă umple cuiburile și îngheață ouăle, ducând la eșecul incubării.

Păsările pot fie să își abandoneze cuibul anterior, fie să își abandoneze partenerul, iar stresul provocat de curățarea constantă a zăpezii ar putea face ca păsările să își învinovățească partenerul mai mult decât ar face-o în mod normal.